Dragă Lacul Vulturilor,
Se spune în popor că a treia oară e cu noroc. Noi am avut ceva mai multă baftă și am reușit să te vedem din a doua încercare. Prima dată am vrut să te vizităm pe la mijlocul lunii mai însă din păcate nu am izbutit să te cunoaștem atunci pentru că ploaia a fost ceva mai puternică decât noi. A fost grozav chiar și așa pentru că ne-am delectat ochii cu câteva imagini extrem de reușite ale Lacului Siriu. O altă poveste de altfel care va merita a fi spusă într-o altă scrisoare din acest Jurnal în mișcare.
Prima zi de iunie a fost perfectă pentru plimbările noastre deja obișnuite. Să pornim către Lacul Vulturilor din Munții Siriu, numit și Lacul fără fund, a fost o dorința de nestăpânit a lui R. care trebuia dusă la împlinire pentru a elimina încă un traseu de pe lista noastră cu aspirații. De regulă când se insistă atât de mult pe o rută anume îmi dau seama imediat că de fapt mai există ceva la mijloc, acel ceva numindu-se drumul forestier.
Și acum îmi aduc aminte de prima mea experiență de acest gen și de gândurile nebune pe care le aveam pe atunci. În prezent sunt însă ceva mai rezervate iar țipetele din cască s-au transformat ușor, ușor în cântece inventate pe loc care să mă distragă de la pietrele ascuțite, de la șanțuri sau de la pământul accidentat. Chiar și așa tot mă trezesc aruncată pe jos de cei 50 de cai putere ai motocicletei F650GS, exact cum s-a întâmplat și în weekend-ul ce a trecut.
Ca să ajungem acolo sus, dragă Lacul Vulturilor, am muncit (R. în mod special) destul de mult având în vedere că drumul până la tine nu e chiar atât de ușor de parcurs. Urmărind traseul prin Poarta Vânturilor am tot mers și mers și mers crezând că nu o să mai ajungem niciodată la tine. Sincer poate nu a ajutat nici faptul că la un moment dat ne-am și rătăcit și a trebuit să ne întoarcem destul de mult, dar nici pietrele ascuțite nu au fost mai prejos și au făcut din fiecare minut să pară o veșnicie. Cel puțin animalele din jur ne înțelegeau perfect chiar dacă nu cred că le păsau prea mult de noi.
Dar dragă Lacul Vulturilor, a meritat din plin să ne pierdem calea din când în când, să fim lătrați de câini, să cădem cu motocicleta, să fim certați de domnul Pădurar, deoarece frumusețea și liniștea cu care îți întâmpini musafirii sunt de neprețuit. Amestecul de culori îți mai taie din când în când din respirație și parcă nu mai vrei să închizi ochii de teamă să nu cumva să dispară peisajul care te înconjoară.
Cu un regret în suflet am plecat, dragă Lacul Vulturilor, deoarece nu am reușit să poposim peste noapte în inima ta având în vedere că locul pare perfect pentru cei care vor să stea cu cortul. Dar asta ne-a făcut să ne promitem că vom reveni cu siguranță la tine. La întoarcere am luat-o pe un drum mai scurt și parcă ceva mai bun (prin Crasna), dar care a fost cumva la fel de dur cu trupurile noastre. Cel puțin aveam cu noi imaginile proaspăt obținute de pe plaiul românesc.
