sithonia

Peninsula Halkidiki și prima furtună pe motocicletă

Dragă Halkidiki,

Sute de secvențe mi se derulează în minte atunci când îți pronunț numele: Halkidiki. Asta semnifică faptul că nu te-am uitat deloc și expresia „prima dată nu se uită niciodată”, mi se aplică în totalitate când vorbim despre tine. Tu ai fost prima mea călătorie de mare avengură pe o motocicletă (a doua fiind cea de la Stelvio), iar o astfel de experiență nu se uită prea ușor. Asta și prima furtună care m-a făcut să-mi promit că nu o să mă mai urc vreodată pe cele două roți. Evident însă că nu m-am putut ține de promisiune.

Mă întreb și acum dacă atunci când ne-am văzut pentru prima oară, pe la apus și într-o zi de duminică, mi se putea citi pe față entuziasmul de a te vedea. Mă întreb dacă ai putut să observi dincolo de oboseala acumulată pe traseu acea stare de bucurie și emoție pe care o aveam. Cred mai degrabă că miile de întrebări de pe traseu m-au obosit cel mai mult pentru că era întâia oară când experimentam o astfel de situație. Să merg aproximativ 1.000 de km (doar dus) pe un F650GS doar cu scopul de a te cunoaște. Dar dragă Halkidiki, ai meritat pe deplin acest drum.

Atribuindu-ți mai multe nume precum peninsula Calcidica sau Calchidia, reprezinți în prezent o populară destinație turistică de vară din Macedonia Centrală (nordul Greciei) și ești înconjurată de Marea Egee, dar și de alte frumuseți. Forma ta deosebită atrage ochii tuturor călătorilor datorită celor trei brațe ale tale, Sithonia părând a se simți cel mai în elementul ei între celelalte două peninsule.

Harta Halkidiki - Sithonia

Recunosc faptul că pentru a ajunge la tine tocmai din București, ne-am acordat tot timpul din lume în ideea de a te putea întâlni în siguranță. Asta a implicat mai multe opriri pe traseu și o noapte dormită în Bulgaria, undeva pe lângă stațiunea montană Bansko. Aici ne-am așezat cortul de două persoane și ne-am resuscitat forțele pentru plecarea de-a doua zi. Cam 6 ore de mers pe fiecare segment de drum.

Toate emoțiile erau amplificate și de faptul că Radu era pe atunci un ucenic al șoselelor, stăpânirea unei motociclete fiind o noțiune destul de nouă și pentru el. Doar eu știu câte lucruri vrute și nevrute mi-am putut imaginat și în câte povești m-am bagat în mod gratuit, fără a avea un final prea fericit. Dar am fost așa bucuroasă când am ajuns la peninsula Sithonia și am atins cu picioarele nisipul fin și cald de pe plaja Elia, mai ales că ne-a așteptat în toată splendoarea ei cu un asfințit de toată frumusețea.

plaja Elias - Sithonia din Grecia

plaja Elias - Sithonia din Grecia

plaja Elias - Sithonia din Grecia

Cele 5 zile petrecute în campingul Mitari ne-au oferit ocazia de a ne bucura de liniștea care domina această plajă, de soarele fierbinte (30 de grade C la sfârșitul lunii august), și de apa albăstruie ce acapara cea mai mare parte a mării.

camping mitari - sithonia

plaja Elias - Sithonia din Grecia

plaja Elias - Sithonia din Grecia

Nu am putut să ne stăpânim curiozitatea și una dintre zile a fost dedicată unei mici excursii cu motocicleta prin împrejurimi, în jurul Sithoniei. Astfel am ajuns la un port minunat pe nume Koufo, ce ne-a convins că va trebui să revenim la un moment dat să-l cercetăm mai din aproape. Cu siguranță sunt și alte activități de făcut în jur precum windsurfing, kitesurfing, diving sau water skiing. Trebuie doar să ai puțin curaj.

Sithonia - portul Koufo - Grecia

offroad Sithonia Koufo - Grecia

sithonia - portul koufo

Nu o sa uit prea curând nici de plaja Kalamitsi, din sudul Sithoniei, unde te poti bucura de aceeași culoare albăstruie și de o panoramă frumoasă asupra plajei, asta dacă ești îndeajuns de îndrăzneț să urci pe stânca de alături ce veghează liniștită marea, malul apei, cât și vizitatorii ei.

Plaja Kalamitsi - Sithonia - Halkidiki - Grecia

Prima furtună adevarată pe motocicletă

Dar dragă Halkidiki, la întoarcere chiar dacă drumul înspre Bulgaria din Grecia a primit inițial prezumția de cel mai lejer traseu parcurs, în decursul celei de a doua zi (Bulgaria- România) ne-am schimbat rapid părerea. După ce am zăbovit o noapte în Bulgaria, următoarea zi avea să ne pregătească pentru prima furtună serioasă din viața noastră în calitate de motocicliști.

Vremea era însorită și nu dădea semne că ar vrea să se dezlănțuie, astfel că ne-am permis să mai facem o oprire înainte de a intra în țară, la Tyulenovo. Acesta este un sat situat în partea de nord-est a Bulgarie, pe malul Mării Negre, și este bun prieten cu Vama Veche aflându-se la doar 37 de km distanță. Ce-i drept nu satul în sine ne-a atras, cât minunatele stânci de lângă mica plajă ce te cheamă parcă la câteva sărituri în apă, asta dacă ai curajul necesar și știi să înoți.

tyulenovo

tyulenovo

De bucurie, am plecat cu zâmbet tâmp pe față și am mai făcut o oprire în Vama Veche pentru a ne putea delecta cu o ciorbă caldă și niște hamsii. Asta până să realizăm că cerul se întunecase dintr-odată, iar o furtună nervoasă își anunța venirea. Cu inima în dinți ne-am ridicat parcă pe furiș de la masă, ne-am îndreptat către F650Gs-ul nostru și am turat motorul la capacitate maximă, atât cât ne-a permis drumul. Cerul parcă se înnegrise și își cerea anumite drepturi. Vântul puternic își făcea și el apariția, iar acest tablou era completat și de grămada de mașini care stătea pe carosabil bară la bară. Am putut înainta cam jumătate din drum fără incidente, însă în a doua parte lucrurile nu au mai stat așa calme.

Din păcate prinsesem din urmă ploaia nebună, iar tunetele care se auzeau perfect și fulgerele care luminau puternic cerul, nu ajutau deloc la imaginea pe care o aveam în față. Masele de aer rece ne împingeau și ele dintr-o parte în alta, ajutând astfel la dezechilibrarea motocicletei. Nu mai reușeam să vedem nimic în față, decât niște pâlpâiri slabe de la mașinile din față care mergeau deja pe avarii. Atunci când porți cască de motocicletă (plus ochelari de vedere) lucrurile stau de 2 ori mai prost, deoarece ți se umple viziera de apă și ți se aburește în același timp. Poliția își făcuse și ea apariția însă nu putea să ajute la nimic în condițiile de față.

Groaza se instalase în mintea mea cu multă vreme înainte, dar punctul culminant a fost când apa a intrat în toate locurile posibile și am început să tremur de frică și de frig. Nu ne-am putut opri pe autostradă pentru că oricum nu aveam ce să facem, asta până când am dat de un pod care ne ținea acum la adăpost, atât pe noi cât și pe alte trei motociclete. Cumva în sinea mea mă bucuram (deși știu că nu trebuia) că nu eram singurii în situația respectivă.

La un moment dat, un șofer care conducea o mașină de prăjituri (ironia sorții) s-a oprit lângă noi și m-a întrebat dacă nu doresc să merg cu el până în București. Speriată și probabil și uimită, i-am mulțumit frumos dar nu aveam cum să-mi las singur partenerul de drum. După câteva minute bune, ploaia dădea semne că vrea să se oprească și astfel ne-am urnit și noi din loc. La prima benzinărie ne-am oprit și ne-am tras suflul liniștiți, gândindu-ne la momentele prin care tocmai trecusem.

Deci da, dragă Halkidiki, nu te vom uita niciodată.

Atunci când amintirile nu mai sunt în cea mai bună formă a lor, cuvintele și fotografiile te ajută să retrăiești momentele din trecut. Eu vreau doar să mă asigur că fiecare clipă va rămâne întipărită atât în suflet, cât și în acest Jurnal în mișcare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *